Home | Stiri externe | Literatura – aşteptarea lui Dumnezeu ca musafir la masă

Literatura – aşteptarea lui Dumnezeu ca musafir la masă

Theodor Damian este un nume cunoscut românilor din diaspora americană şi din ţară pentru multiplele domenii în care profesează. Pe lângă faptul că este preot în Astoria, New York, unde a fondat un locaş românesc ortodox, profesor universitar, întemeietorul unui cenaclu ce se reuneşte bilunar şi al revistei „Lumină Lină”, este mai ales un scriitor valoros, cu numeroase cărţi de poezie, eseuri, cronici şi teologie. Vorbeşte în acest interviu despre rolul profesorilor şi al părinţilor în devenirea sa.

Orice început este fascinant. Ce a păstrat memoria dumneavoastră despre momentul debutului literar şi contextul în care acesta s-a produs?

Debutul meu literar a avut loc la începutul anilor ‘80 cu poezie în Almanahul Coresi de la Braşov. Apoi mi-a publicat poezie Daniel Drăgan în Astra, la Braşov. Când am ajuns la Sibiu ca secretar de redacţie la revistele Telegraful român şi Mitropolia Ardealului, unde am lucrat îndeaproape cu marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, am ­publicat mult poezie şi eseistică teologică.

În istoria personală a fiecăruia stăruie chipul părinţilor. Ce amintiri, vise, ima­gini legate de mamă sau tată v-au rămas statornice peste ani?

Imaginea tatălui, mai aspru cu noi, copiii, îmi stăruie încă în amintire, la fel a mamei, ambiţioasă şi muncitoare, credincioasă şi principială. Un episod de neuitat este acela când, revenit la ­seminar în anul III după vacanţa de vară de la sfârşitul anului II, cu părul mai lung, după moda tinerească a vremii, nu am vrut să mă tund zero, cum se cerea, iar părintele director mi-a spus că ori mă tund, ori plec. Şi am plecat cu gândul să mă fac tractorist, la Braşov, la un unchi de-al meu care, speram, mă va ajuta. Cum s-au mai petrecut lucrurile între timp am scris mai în detaliu în altă parte, cert este că în ziua a zecea de la plecarea de la seminar, când dacă nu m-aş fi prezentat aş fi fost considerat exmatriculat din oficiu, am apărut tuns zero şi am găsit-o pe mama mea la ­mănăstire, îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului cea făcătoare de minuni, fiind acolo de câteva zile, după cum mi-au spus colegii care au văzut-o. Sunt absolut convins că dacă astăzi sunt ce sunt şi unde sunt asta se datorează rugăciunilor mamei. Întotdeauna când povestesc acest lucru îl fac ca un parastas pentru mama.

Vă invit să evocaţi o întâmplare, o întâlnire sau un personaj de care vă leagă amintiri din anii de studii.

Mulţi dintre profesorii mei ar merita un portret, dar spaţiul nu ne permite. A le evoca măcar numele este într-un fel un act de dreptate împotriva uitării. Din şcoala primară se desprinde chipul învăţătorului Dumitru Pistol. Nu mai ştiu cum împăca el ­tandreţea cu momentele când ne trăgea de bărbie şi de perciuni dacă nu ştiam la lecţii sau eram ­obraznici. Dar figura lui îmi este clară în memorie în sensul pozitiv al cuvântului. Din ciclul V-VIII, trebuie să amintesc de profesorul Iftimire, de matematică, de care mă temeam, pentru că eram slab la această materie, şi de profesorul Militaru, de română, de la care am învăţat gramatică serioasă. Niciodată n-am înţeles de ce am învăţat gramatică şi nu matematică de vreme ce ambele au de-a face cu logica. Şi sigur, profesoara de istorie şi franceză (dar eu eram la rusă, pus din oficiu), Natalia Poşa, mică, fragilă, finuţă ca o floare; noi ziceam că e o profesoară bună pentru că nu ne insulta şi nu ne bătea. Mi-a fost şi dirigintă într-un an şi avea şi ea încercări literare, cum aveam să aflu mai târziu, când ne-am întâlnit în paginile volumului Viori moldave, editat de prietenul Vasile Amarghioalei, directorul Cenaclului literar „Artur Enăşescu” din Botoşani în acele vremuri. Ar trebui să-l mai menţionez aici pe profesorul de limba rusă, Schwartz, un bonom simpatic care nu punea biciul pe noi, ci uneori, când ne punea să citim temele făcute acasă, el citea ziarul larg desfăcut, la catedră, poate într-un semn pe care atunci nu-l înţelegeam, dar de care profitam, că totul e bine sau că n-a văzut, n-a auzit ce greşeli făceam.

La Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, cel mai respectat profesor pe care l-am avut la studiul biblic al ­Vechiului Testament şi al Noului Testament şi un an şi ca diriginte a fost părintele arhidiacon Ioan Ivan. A fost şi directorul seminarului un timp, când introdusese pentru toată lumea un program de gimnastică în curtea clădirii de la ora 6:00-6:30 dimineaţa. Obligatoriu. După sentimentele mele şi după mărturiile tuturor colegilor, a fost cel mai respectat profesor, modelul ideal din toată pleiada de dascăli ai celebrei instituţii nemţene. Concluzia unanimă era că la părintele profesor Ioan Ivan nu puteai copia, pur şi simplu, de ruşine. Aşa era el de demn în relaţiile cu noi că preferai să pici decât să copiezi, iar dacă te prindea copiind, preferai să se crape pământul şi să intri în el, doar ca să nu dai ochii cu el.

Un alt mare profesor a fost, dar la polul opus într-un fel, părintele Vasile Irina, care preda limba şi literatura română, supranumit „zbirul seminarului”. Asta pentru că nu se sfia să dea note de 1, 2, pe lângă 3 şi 4, când, la seminar, nota de trecere era 6 şi nu 5. Cel mai dur profesor. Eu aveam nota maximă la el. La gramatică, după complexe analize morfologice şi mai ales sintactice, eu eram cel din clasă pe care-l întreba: „Tu ce crezi?”, şi ce credeam eu se dovedea a fi soluţia corectă a respectivei analize. Totuşi, mi s-a întâmplat şi ­altceva: după ce am fugit din seminar, când trebuia să intru în anul III, la revenirea mea, el predând şi istoria patriei, eu am lipsit de la primele zece zile de cursuri, aşa că m-a scos la tablă şi m-a întrebat ceva din cele predate în primele zile la care nu am ştiut să răspund şi mi-a dat 2 sau 3, ceea ce îmi ducea mult în jos media generală. Totuşi, am terminat anul III cu premiul I. Părintele profesor Vasile Ignătescu, profesor de dogmatică şi de psihologie, era cel mai blând, cel mai modest, cel mai apropiat, cel mai tandru, cel mai înţelegător dintre toţi profesorii. Admiraţia noastră pentru el a crescut când a fost selectat de Patriarhia Română spre a fi trimis ca preot misionar într-o parohie românească din Canada, la Winnipeg. Când venea în vacanţe în ţară, la seminar, chiar dacă de acum eram student la teologie la Bucureşti, tot auzeam povestea cum lucra la munca de jos, el şi preoteasa Georgeta, inclusiv la curăţenie şi spălat WC-uri la restaurante, şi cum punea toţi banii la cumpărarea unui teren şi construirea unei biserici româneşti în Canada. Fascinaţie totală pe atunci. Au mai fost profesorul de greacă şi latină, Ion Seraficeanu, fost aviator în timpul războiului, cu tabieturile lui ce ar trebui descrise cândva, părintele profesor Constantin Sârbu, un mare personaj al învăţământului seminarial, predând muzica psaltică şi cea liniară. Cu un simţ al umorului unic şi o metodă pedagogică numai a lui, ne capacita spre învăţarea marilor taine ale muzicii psaltice sau bizantine. A mai fost părintele stareţ al mănăstirii, directorul seminarului şi profesor de limba rusă, arhimandritul Epifanie Norocel, care preda, evident, şi care mi-a dat ultimatum în anul III, că ori mă tund ori plec din seminar. A mai fost părintele profesor de liturgică, Gheorghe Aparaschivei, care ne citea lecţiile dintr-un caiet al său din anii săi de studii – nu existau manuale – până şi la a ne spune unde să punem virgula sau punctul, de aceea era poreclit Părintele Virgulă. În anul IV a venit proaspăt doctor de la Strasbourg, ca profesor de filosofie, profesorul Nicolae Maxim. Ce mândrie pe noi, elevii, să avem un profesor doctor şi încă de la Strasbourg, şi încă pe ce materie, filosofie! Şi, sigur, mai sunt şi alţii, cum ar fi pedagogul Ion Istrate, care ne învăţa cântece turceşti şi franțuzeşti. La facultate, la Bucureşti, la fel, diferiţi profesori cu diferite profiluri. Şi iarăşi spun, menţionarea lor aici e ca un act de dreptate împotriva uitării. Părintele profesor Dumitru Radu, îndrumătorul primei mele teze de doctorat (îndrumătorul celei de-a doua teze a fost Father John Meyendorff din SUA), părintele profesor Dumitru Popescu, cel sub îndrumarea căruia făceam cursurile de doctorat la Secţia morală, părintele profesor Dumitru Stăniloae, sub a cărui direcţie făceam cursurile de doctorat pe Secţia dogmatică, părintele profesor Petru Rezuş, marele profesor de teologie fundamentală (teologie-filosofie), el însuşi poet, eseist, folclorist, profesorul Mihai Rădulescu, specialistul în studii de istorie şi literatură armeană, profesor de engleză, cel care m-a motivat neabătut în încercările mele literare, părintele Ioan Bria, de catehetică, şi care mi-a mijlocit burse pentru studii, între 1979-1983, la Institutul Ecumenic din Bossey şi apoi la Facultatea de Teologie a Universităţii din Lausanne, Elveţia. Mai era părintele Gabriel Popescu, de omiletică, cel care a plecat apoi în Australia. Mai poate fi numit aici părintele Ştefan Alexe, profesor de patristică, care era şi spiritualul facultăţii, adică un fel de pedagog. Mai trebuie amintiţi: pr. prof. Ioan Rămuneanu, ar preda istoria Bisericii Ortodoxe Române, şi acad. Alexandru Elian, care ne preda bizantinologie, alături de alţi mari profesori ca Liviu Stan, profesor de liturgică, de Iorgu Ivan, profesor de drept bisericesc. Ce bine că întrebarea îmi permite măcar să-i amintesc pe marii mei profesori!

Ce este literatura pentru dumneavoastră?

Iată o întrebare grea pentru că este foarte generală. Este un exerciţiu de imaginaţie. Este o călătorie prin deşert umblând după fata morgana. Este ca atunci când ţi-e foame şi n-ai pregătit nimic, şi trebuie să aduni vreascuri, să faci focul lovind două cremene, să pui pe foc ce ai de pus şi să nu mănânci până ce nu vine Dumnezeu ca să-L ai musafir la masă.

Dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, aţi fi rugat să poposiţi într-un loc anume, care să vă definească geografic şi spiritual, care ar fi acel loc?
Oraşul meu natal, Botoşani, a fost şi rămâne definitoriu în întreaga mea evoluţie spirituală. Într-un alt mod, dar tot definitoriu, este şi Mănăstirea Neamţ, locul unde am făcut seminarul teologic. Un rol major în viaţa mea l-a jucat Sibiul. Vorbind despre România îmi pot uşor imagina că aş putea trăi frumos şi cu plăcere la Sibiu, Braşov sau Cluj. Un alt loc ce a exercitat o mare influenţă în formarea mea interioară a fost Elveţia, unde am stat patru ani, la Bossey, lângă Geneva, şi la Lausanne. Şi într-un alt mod influenţându-mă au fost Ibăneştii Dorohoiului, prima mea parohie unde am stat patru ani, şi ca o continuare oraşul Dorohoi, unde am avut Parohia Catedralei şi am fost protopop.

Aveţi un scriitor preferat? Aţi avut emoţii la prima întâlnire cu acesta?

Unul dintre scriitorii mei preferaţi a fost Ioan Alexandru. Eram student la Bucureşti. El era foarte popular printre teologi pentru mesajul creştin al poeziei sale, mai ales în acei ani de severă cenzură comunistă. Nu am avut şansa de a discuta cu el, dar mergeam uneori la slujba de Priveghere la Mănăstirea Antim, unde el venea, stătea într-o strană la slujbă şi la momentul potrivit cânta şi el Doxologia. Aveam emoţii la ideea că poate se iveşte ocazia să ajung faţă în faţă cu el, să-i spun cine sunt, că scriu şi eu ca începător, că aş vrea să-i dau un grupaj de poezii să le citească şi să-mi spună ce crede etc. Emoţiile le-am trăit, dar şansa nu s-a ivit.

Cum s-ar defini literatura de azi şi relaţia ei cu cititorii?

Azi, se pare, se scrie mai mult decât oricând datorită posibilităţilor practic nelimitate de publicare, de afirmare, deşi această afirmare poate însemna pentru fiecare autor altceva. Pentru unii afirmarea în cercul de familie sau de prieteni e suficientă, pentru alţii, idealul este afirmarea pe plan naţional, intrarea şi rămânerea, ca autor recunoscut şi confirmat, în istoria literaturii. Relaţia literaturii de azi cu publicul este şi ea diversă. Un aspect al acestei diversităţi este legat de faptul că azi tirajele sunt mici, deci accesul unei cărţi la marele public este redus, ca să nu mai vorbim de majoritatea cazurilor unde tirajele sunt comandate şi cumpărate de autor, care face şi distribuţia pe cont propriu. În aceste cazuri, ceea ce e important e cine şi cât se scrie despre carte în revistele literare şi mai puţin câtă lume a citit-o. Acest punct de vedere poate fi disputat, discuţia fiind însă folositoare. Un alt aspect al relaţiei literaturii cu publicul este orientarea noilor generaţii către computer şi internet şi „umplerea” timpului liber cu filme, jocuri, corespondenţă şi dezlipirea tot mai dureroasă de carte.

Trăiţi la New York şi vă implicaţi în multe proiecte culturale. Ce aşteptări aveţi de la viitorul apropiat?

Sunt implicat plenar în proiecte culturale, mai ales de când am înfiinţat în 1993, la New York, Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, ce se întruneşte la fiecare două săptămâni, şi din 1996 revista de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină, care apare trimestrial. Am relaţii multe şi frumoase, interesante, productive cu foarte mulţi scriitori din ţară şi din diasporă, cu redactori şi directori de ziare şi reviste, fiind membru în vreo 20 de comitete de redacţie, sunt implicat în tot felul de proiecte culturale, de la publicarea de carte în Editura Lumină Lină din New York şi până la scrierea de prefeţe şi cronici literare, consiliere editorială şi publicistică şi alte tipuri de consultanţă.

Teologie, literatură şi spiritualitate

Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York, Facultatea de Științe Sociale, unde predă filosofie, etică și sociologie. Preot și fondator al bisericii ortodoxe românești îSfinții Apostoli Petru și Pavel” din Astoria, New York. Directorul publicației Lumină Lină. Gracious Light, revistă trimestrială de spiritualitate și cultură românească. Fondator și președinte al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și al Cenaclului literar îMihai Eminescu” din New York. Președinte al filialei

USA a Academiei Oamenilor de Știință din România. Volume publicate de teologie, critică literară, filosofie, eseuri, poezie: Gregory of Nazianzus’ Poetry and His Human Face in It, Sophia Institute – Theotokos Press, New York, 2017, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Eikon, București, 2016, Trăirea în cuvânt (interviuri), Eikon, Cluj, 2011, Vraja emigrației, Eikon, București, 2016 (proză): Volume de poezie (selectiv): Lazăre, vino afară, Junimea, Iași, 2016, Singurul dincolo, Rawex Coms, București, 2015, În casa fulgerului, seria Opera Omnia, TipoMoldova, Iași, 2013, Apofaze, Editura Tracus Arte, București, 2012, Semnul Isar/The Isar Sign (bilingv), Editura Călăuza, Deva, 2011, Prayers in Hell (poezii, în engleză), Trafford, Vancouver, Canada, 2010, Exerciții de Înviere (poezii), Universalia, București, 2009, Stihiri cu stânjenei, TipoMoldova, Iași, 2007, Semnul Isar, Paralela 45, București, 2006, Ispita rănii, Limes, Cluj, 2001, Calea Împărăției (bilingv), Timpul, Iași, 2000 (Premiul Festivalului Internațional de Poezie Religioasă, Deva, România, septembrie 2001), Rugăciuni în Infern, Ed. Axa, Botoșani, 2000.

sursa.ziarullumina.ro

Comentarii

comentarii postate

---
Regulament comentarii
Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:

1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la patru ore – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.

Orice critică este acceptată pe site-ul opiniadedorohoi.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului opiniadedorohoi.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.
----

Theodor Damian este un nume cunoscut românilor din diaspora americană şi din ţară pentru multiplele domenii în care profesează. Pe lângă faptul că este preot în Astoria, New York, unde a fondat un locaş românesc ortodox, profesor universitar, întemeietorul unui cenaclu ce se reuneşte bilunar şi al revistei „Lumină Lină”, este mai ales un scriitor valoros, cu numeroase cărţi de poezie, eseuri, cronici şi teologie. Vorbeşte în acest interviu despre rolul profesorilor şi al părinţilor în devenirea sa. Orice început este fascinant. Ce a păstrat memoria dumneavoastră despre momentul debutului literar şi contextul în care acesta s-a produs? Debutul meu…

Calificativ

User Rating: 4.6 ( 1 voturi)
0
detergenti rufe
cabinet kinetoterapie Bucuresti beton amprentat beton amprentat afterschool sector 2 bucuresti
tractari auto nadlac web design Abu Dhabi
creare magazin online
promovare site
creare site web
all night escort amsterdam inchiriere cabina foto inchiriere apartamente Iasi contabilitate pentru firme Bucuresti body-uri bumbac copii cazare eforie nord transport auto germania romania- pahar carton
- hormigon impreso alicante
- cursuri contabilitate Bucuresti
expert contabil bucuresti
inchirieri apartamente iasi
- realizare site web
servicii contabilitate Iasi
traduceri autorizate Iasi
creare magazin online
promovare site web
creare portal imobiliar
creare portal stiri
stiri botosani
videochat constanta pelerinaj israel
vacante exotice