Home | Uncategorized | Lecturile OPINIEI : 23 august – O tragedie istorică – Catastrofa României din august 1944

Lecturile OPINIEI : 23 august – O tragedie istorică – Catastrofa României din august 1944

Când, la 23 August 1944, regele Mihai anunţa naţiunea română (la radio, ora 22. 00) că ţara a ieşit din război prin acceptarea armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, spunea, conştient, o minciună ordinară. Aceeaşi minciună se regăseşte şi în Comunicatul primului guvern format, tot atunci, şi condus de generalul Constantin Sănătescu: „în domeniul politicii externe prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Guvernele din Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite au garantat independenţa României şi, în cadrul suveranităţii respectate, neamestecul în viaţa noastră de stat”. Nici una din cele trei mari puteri nu garantase independenţa României atunci când poporul român asculta cu răsuflarea tăiată comunicatele respective, cum cu nici unul dintre cele trei state statul român nu încheiase vreun armistiţiu. Realitatea era mult mai dramatică, iar bucuria din pieţele publice va fi scurtă, căci scadenţa diversiunii va veni repede. Regele şi C. Sănătescu încercau să ascundă o realitate urâtă: România sărise în prăpastie (cu ochii deschişi) capitulând necondiţionat în faţa celui mai constant şi implacabil duşman al său – Uniunea Sovietică. Cum spuneam, aceste comunicate se constituite într-una din cele mai grave diversiuni din istoria românilor (secolul XX).

Pentru că, oricât ar fi fost de tânăr (23 de ani) şi imatur, regele Mihai, când a fost pus să citească ţării comunicatul respectiv, era obligat să ştie, trebuia să ştie, că este părtaş la un fapt de o gravitate deosebită şi cu urmări la fel de grave pentru ţară.

Autorii loviturii de palat (camarila regală) ce se va dezvolta rapid într-un puci militar, iar de-a doua zi se va transforma într-o lovitură de stat, ştiau că Aliaţii, în cursul negocierilor de până atunci, oferiseră României o capitulare necondiţionată, şi nicidecum un armistiţiu. E adevărat, timp de peste un an de zile s-au purtat negocieri cu Aliaţii (Cairo, Ankara, Stockholm etc. ) dar scopul acestora nu era de a ajuta România să iasă din război, ci unul diversionist (ascunderea locului şi datei viitoarei debarcări din Normandia, ocuparea militară a României de al treilea Reich etc).

Ruşii au intrat în negocieri secrete, directe, cu I. Antonescu, prin ambasada lor din capitala Suediei, deoarece Stalin îl respecta pe Ion Antonescu şi-1 credea singurul în stare să rupă România de Axă. Însă, cum operaţiunile militare se derulau cu repeziciune şi favorabil (în martie – aprilie 1944 ruşii ocupaseră Nord-Estul României, frontul stabilindu-se pe linia Carpaţii Orientali – Iaşi – Chişinău – limanul Nistrului şi Mare, ) Kremlinul blochează negocierile fiind mult mai interesat de o ocupaţie militară a României, prin înfrângerea sa, decât de un armistiţiu negociat cu clauze ce-i obligau la anumite responsabilităţi. Nu mă sfiesc deloc să-mi pun întrebarea dacă vreodată, ruşii, bolşevici sau nu, au avut bunul simţ, onoarea de a res­pecta un tratat sau orice act juridic bilateral sau internaţional. Chiar dacă cel care a spus că tratatele dintre state sunt „petice de hârtie” a fost cancelarul german Bethman – Hollweg, în primul război mondial, ruşii cu istoria lor plină de cele mai odioase atrocităţi au dovedit, din plin, că sunt de partea omului de stat german. Generalul I. Antonescu pus în faţa condiţiilor de armistiţiu sovietice (cedarea definitivă a teritoriilor româneşti anexate în 1940, plata unei uriaşe despăgubiri de război etc. ) a ezitat. Ion Antonescu, după Stalingrad, căuta să identifice posibilităţile ieşirii României din război, fiind preocupat în cel mai înalt grad de soarta ţării. El era sigur că Germania va pierde războiul (din 1943); de aceea va permite tuturor celor avizaţi şi care erau în stare să o facă (Mihai Antonescu, Iuliu Maniu – lider al aşa-zisei „opoziţi unite” camarila regală etc. ) să caute soluţii, să negocieze cu Aliaţii ieşirea României din război. Este bine să se ştie că toţi cei care au fost implicaţi în răsturnarea de la putere a lui Antonescu, au „complotat” pentru scoaterea ţării din alianţa cu Hitler, cu acordul generalului (îi zic general şi nu mareşal, deoarece la acest grad din urmă s-a avansat singur – Mihai I, care-i oferise gradul, nu era decât o marionetă în mâinile sale) şi sub atenta supraveghere a serviciilor secrete ro-mâneşti. Când simţise că poate pierde războiul, Antonescu a declarat, deseori, liderilor „opoziţiei unite”, că este gata să renunţe la putere dacă aceştia primesc din partea aliaţilor condiţii mai bune de armistiţiu pentru ţară. Ceea ce nu ştia Antonescu, cât şi „opoziţia unită”, era faptul că toate zbaterile lor erau sortite eşecului, inutile: la Teheran (28 XI -2 XII 1943) cei „3 mari” (Stalin, Roosvelt, Churchill) conveniseră că România, la sfârşitul războiului, va intra în zona de influenţă sovietică.

Acordul de principiu al liderilor Naţiunilor Unite, de la Teheran, va fi întărit de acceptul lui Churchill către Stalin (cu acordul SUA) din iunie 1944, ca ţara noastră să fie lăsată la cheremul ruşilor; vânzarea României va căpăta forme precise, de un cinism nemăsurat, prin acordul aceluiaşi Churchill cu Stalin (9 X 1944), de la Moscova, când soarta României, ca şi a tuturor statelor europene din Estul şi Centrul continentului, va fi pecetluită pentru o jumătate de secol. Aşa că, oricine ar fi negociat, cu ruşii sau anglo-americanii, ieşirea României din Axă, indiferent ce grupare de forţe ar fi produs răsturnarea de alianţe, de ruşi nu aveam cum să scăpăm. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi ostile, pe care nici un lider politic român nu o cunoştea înainte de a se produce catastrofa de la 23 august 1944, au existat virtualităţi, care, dacă ar fi fost folosite la timp, ar fi permis României să negocieze, să semneze un armistiţiu prin care să iasă din războiul împotriva Uniunii Sovietice. Acum, dacă tot am de gând să-mi exprim opinia despre 23 august 1944 şi semnificaţiile sale pentru români – şi nu numai -consider că este mai mult decât oportun să spun cum, când şi de ce s-a ajuns să participe ţara noastră la ultimul război mondial, ce rol a revenit lui Ion Antonescu, dacă acesta avea alternative de conduită externă – şi altele decât cea cunoscută, dacă în România lui Antonescu a fost holocaust, dacă noi am fost agresori sau victime în marea dramă dinspre mijlocul secolului XX.

 România, ca stat naţional întregit, a fost distrusă în două luni (28 iunie – 30 august 1940) de către cele două imperii totalitare -Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, care s-au înţeles între ele, la Moscova (23 august 1939) printr-un tratat banditesc cunoscut sub denumirea de Pactul Ribbentrop – Molotov. Tratatul conţinea un protocol secret prin care cele două părţi îşi delimitau sferele de influenţă în răsăritul Europei. Prin articolul 3 al acelui protocol, Uniunea Sovietică viza ocuparea Basarabiei de la România (precum şi a altor părţi de teritoriu românesc).

Se susţine, încă, şi cu totul eronat, că Hitler este vinovatul principal în declanşarea războiului, ignorându-se, din partizanat politic şi rea credinţă, rolul la fel de mare jucat în această problemă de către dictatorul U.R.S.S. -Stalin. Din tratatul cu Hitler, Stalin a tras foloase mult mai mari decât acesta: anexează statele baltice, procedează la fel cu jumătatea de est a Poloniei, impune Finlandei un război nedrept în urma căruia îi smulge teritoriile vizate, şi, după ce Vestul Europei este îngenunchiat de armata germană, comite încă un act banditesc -ameninţând România cu războiul (iunie 1940) spre a o forţa să-i cedeze teritorii din Nord-Estul său (Nordul Bucovinei, Herţa, Basarabia).

În vara anului 1940 (ca şi-n cea din 1944) România rămăsese cu totul izolată, singură, iar cedarea în faţa celor două ultimatumuri sovietice, li s-a părut celor ce-o guvernau atunci, singura alternativă. Aşadar, împotriva României, în vara lui 1940, Uniunea Sovietică comite o agresiune neprovocată, un act de război. Acum intră ţara noastră în al doilea război mondial, ca victimă a ambiţiilor expansioniste ruseşti, la sfârşitul lunii iunie 1940 şi nu la 22 iunie 1941.

Cine crede că Stalin s-a mulţumit doar cu teritoriile româneşti anexate în vara lui 1940 se înşeală amarnic. Scopul banditului de la Kremlin era de a distruge statul român, în întregime, iar Moldova, până la Carpaţi, urma să fie integrată imperiului său. Numai norocul a făcut ca statul român să nu fie distrus de imperiul totalitar din Nord în 1940 (adaug: şi garanţiile oferite statului român mutilat, de Germania şi Italia, la 30 august 1940, după ce Carol al II-lea acceptase Dictatul de la Viena). Dar, garanţiile de care amintesc au fost la un pas de a deveni caduce dacă negocierile pentru aderarea la Axă a U.R.S.S. ar fi izbutit, situaţie în care soarta îndelung chinuitului popor român ar fi fost şi mai dramatică de cum a fost. Stalin l-a trimis pe Molotov la Berlin (10-11 noiembrie 1940) să negocieze intrarea „patriei păcii şi socialismului biruitor” în alianţa puterilor totalitare (Axa Berlin- Roma – Tokio). Condiţiile ruşilor (distrugerea statului român, ocuparea peninsulei balcanice şi, îndeosebi, Strâmtorile şi Constantinopolul au fost refuzate de Hitler, nu din dragoste pentru români, ci pentru petrolul din Valea Prahovei, necesar, ca aerul, maşinii germane de război. În septembrie 1940, când prăbuşirea ruşinoasă a României Mari devenise un fapt consumat, Carol al ll-lea îl roagă pe Ion Antonescu să preia conducerea guvernului român. Generalul îl izgoneşte de pe tron pe acesta, dar îi garantează viaţa (bine ar fi fost să-l dea pe mâna unui pluton de execuţie, pe care, ticălosul, îl merita din plin), salvează, cu mare greutate, statul român de la disoluţie, integrându-l (singura soluţie) Axei.

Când, la 22 iunie 1941, Antonescu ordonă Armatei Române să treacă Prutul pentru dezrobirea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică, România nu comite nici o agresiune împotriva URSS, ci răspunde actului de război al acesteia din 1940. Aşadar, iată ce trebuie înţeles odată pentru totdeauna: nu statul român este agresorul în ultimul război mondial, ci fostul imperiu sovietic, care o atacase, banditeşte, în cârdăşie cu Hitler. ţara noastră a fost victimă (îi va schimba acest statut Antonescu) a agresiunii, şi nu agresoare. Rusia lui Stalin este copărtaşă la declanşarea ultimului război mondial alături de Hitler, şi la care participă din plin, din septembrie 1939 (prin atacarea Poloniei, la 17 septembrie acelaşi an) şi nu cum se susţine prosteşte, doar de la 22 iunie 1941.

Reacţia noastră din 1941 a fost una legitimă şi apreciată de întreaga lume civilizată. Aşa că, nu există ticăloşie mai mare decât acuzarea României de agresiune, de declanşarea războiului împotriva „paşnicei” Uniuni Sovietice, iar socotirea acesteia drept victimă! ! !

2. Decizia lui Ion Antonescu de a arunca armatele române peste Prut a fost aprobată de întreaga suflare românească. În câteva săptămâni, după lupte deosebit de grele, Armata Română eliberează Basarabia şi Nordul Bucovinei, restabilind hotarul dinspre Est acolo unde-i este (şi trebuie să fie) locul. Aici, la Nistru, ar fi trebuit să înceteze operaţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice, deoarece obiectivele urmărite fuseseră atinse. Însă, Antonescu a hotărât altfel. De unul singur, fără să consulte Marele Stat Major al Armatei, generalul ordonă trupelor române depăşirea Nistrului şi continuarea războiului împotriva U.R.S.S.. În ciuda celor ce am susţinut alteori, trecerea Nistrului de rătre Armata Română, la ordinul lui Ion Antonescu a însemnat o greşeală fundamentală. Liderii politici au protestat vehement, zeci de generali ai Armatei au procedat la fel (generalul Iosif Iacobici şi-a dat demisia de la conducerea Marelui Stat Major), iar puterile occidentale ne-au pus în vedere să ne retragem în dreapta Nistrului, altfel ne vor considera agresori.

Antonescu n-a luat în seamă nici o obiecţie: 23 de generali au fost trecuţi în rezervă, el fiind sigur de victoria Germaniei. La procesul din 1946 ( şi nu numai atunci), Antonescu va zice că decizia a luat-o din raţiuni militare (să urmăreşti inamicul până ce-l distrugi), dar el trebuia să ştie cel mai bine că armata română nu era pregătită să poarte un război total, până în fundul Rusiei bolşevice. Aceasta poate fi apreciată drept cea mai mare greşeală a lui Ion Antonescu, care ne va costa scump (şi ne mai costă încă, România fiind considerată şi azi unul dintre statele agresoare din ultimul război mondial). Trecând Nistrul, România îşi pierdea statutul de victimă a agresiunii sovietice (cum s-a recunoscut prin Charta Atlanticului – 14 august 1940), punându-se, culmea, în postură de agresor! De altfel, nu Hitler i-a solicitat lui Antonescu trecerea Nistrului, ci el, din proprie iniţiativă şi fără semnarea vreunui tratat de alianţă sau convenţie militară cu Germania, a hotărât aceasta. Este sigur că, dacă Antonescu ar fi oprit armatele române la Nistru, Hitler nu ar fi avut nici o obiecţie. Intrebarea se pune şi altfel: ei bine, Antonescu eliberează provinciile româneşti din Est, opreşte Armata Română pe Nistru, i se ridică statui în marile oraşe (ca să avem ce demola mai târziu), dar Germania pierde războiul. În asemenea eventualitate, ar fi oprit Stalin armatele sale, ca şi Antonescu, la Est de Nistru? Dacă cineva crede că Stalin ar fi făcut aşa ceva sau că România ar fi scăpat de ocupaţia sovietică şi de comunizare, acela nu-i decât un idiot.

Iarăşi, este bine să fie cunoscut că, în absenţa vreunei reglementări, de orice natură ar fi fost ea, tot cu de la sine putere, Antonescu a pus armatele române ce au luptat pe frontul de Est sub comanda O. K. H. -ului. Iar la începutul ofensivei din Est (iunie 1941) Antonescu a cedat suveranitatea, pentru porţiuni întinse de teritoriu românesc, Germaniei, respectiv armatei a 11-a germane aflată sub comanda generalului von Schobert. Astfel, toate funcţiile statului român din zonă fiind dublate de autorităţi germane. În aceste condiţii (adică în situaţia când Iaşul şi alte zone din dreapta Prutului se aflau de fapt şi de drept sub control german) se produce pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941), în care au fost ucişi câteva mii de evrei nevinovaţi. Pogromul, după cum se ştie, este atribuit cu totul nejustificat, românilor, îndeosebi lui Ion Antonescu. Nenorocirea de la laşi i-a avut drept autori pe germani, ce aveau în zonă reprezentanţi ai tuturor instituţiilor represive aferente (S. S., S. D., Gestapo şi mii de membri ai organizaţiei TODT) în stare de funcţionare şi câţiva legionari. Am să revin, ceva mai jos, asupra poziţiei generalului Antonescu faţă de evreii români şi la problema aşa-zisului holocaust antonescian. Nu înainte însă, de a-mi aminti, cu această ocazie, de anii studenţiei mele, când unii profesori făceau spume la gură vorbind despre uciderea, din ordinul lui Antonescu, a mii de evrei la laşi, cum „criminalul de Hitler a ucis floarea ofiţerimii poloneze la Katyn” (! ! ! ), cum „partidul comunist român, aflat în fruntea clasei muncitoare, a organizat şi înfăptuit marele act de eliberare naţională de la 23 august 1944” etc.

Chiar dacă au trecut atâţia ani, nu-mi pot încă, reprima scârba şi violentul dezgust ce-l simţeam (şi îl simt) faţă de cei care, cu bună ştiinţă, minţeau cu neruşinare nişte tineri creduli şi docili (în nici într-un caz, eu).

3. Nimeni nu are curajul să conteste valoarea morală, iubirea faţă de patrie a generalului Antonescu. Cu atât mai puţini sunt aceia care îndrăznesc să-i conteste calităţile de comandant militar. Încă de la începutul carierei s-a dovedit tenace, sclipitor, încăpăţânat, orgolios. Avea o excelentă părere despre sine. Greu accepta să piardă o poziţie, sau renunţa la respectiva poziţie doar dacă simţea că i se impun limite. La fel de greu era de convins că nu are întotdeauna dreptate. Calităţile sale de ofiţer de stat major au adus servicii importante României în primul război mondial. Era incoruptibil, iar încălcarea cuvântului dat însemna pentru el o ticăloşie fără egal. Citez, aici, opinia prinţului Goliţîn despre Antonescu (1918): „Maiorul Antonescu este un om de onoare in cel mai nobil înţeles al cuvântului. Succesele lui care au salvat România in situaţiuni critice, se datoresc nu numai calităţilor lui de eminent strateg, ci şi celor înnăscute de viitor om de stat (ciudată premoniţie – n. n. ). Nu ştiu cum se va pronunţa Istoria ţării sale despre el (Idem). Vitejia inimii sale şi calitatea stoicismului său nu vor putea fi egalate de nimeni. Am absoluta convingere că maiorul Antonescu este un mare soldat. “ (Gheorghe Magherescu în România cu şi fără Antonescu, de Gh. Buzatu, pag. 161.). Tocmai din cauza acestor calităţi mari, sau în ciuda acestora, Antonescu, cât s-a aflat în fruntea statului român, a comis greşeli impardonabile. Despre una, (trecerea Nistrului), am amintit pe scurt, altele mă văd nevoit să le subliniez de acum.

După trecerea Nistrului, Antonescu ordonă Armatei Române să ia cu asalt importantul oraş-port rusesc Odessa. Acesta avea puternice linii de fortificaţii pe o adâncime de peste 10 km, iar Antonescu, după ce refuză ajutorul armatei germane, mână trupele române la atacuri repetate pentru cucerirea oraşului (august – octombrie 1941). Soldatul român s-a bătut cu o vitejie extraordinară, stârnind admiraţia tuturor. Românii vor cuceri Odessa, doar după ce ruşii s-au evacuat pe mare, spre Crimeea, acoperindu-se de glorie, însă, preţul plătit a fost înspăimântător: circa 70. 000 de morţi precum şi încă mai mulţi răniţi. Această victorie a la Pyrrus, are un singur vinovat: Antonescu, a cărui ambiţie megalomanică voia să dovedească lui Hitler că Armata Română este capabilă, singură, să întreprindă mari operaţiuni ofensive. Ca să înţelegem dimensiunile pierderilor peste măsură de mari ale Armatei Române, la asediul şi cucerirea Odessei, este bine să ştim că totalul pierderilor (în morţi) ale armatei germane de pe frontul de Est, de la 22 iunie 1941 la 30 septembrie 1941 (până în faţa Moscovei) a fost de 116 908 oameni. Aşadar, doar într-o bătălie locala, cum a fost cea pentru Odessa, românii au pierdut mai mult de jumătate decât pierderile totale ale germanilor.

Nimic mai dificil de abordat decât chestiunea în cauză, îndeo­sebi în actuala conjunctură internaţională, când, dacă singurul centru de putere mondial hotărăşte ceva (un războit, un asasinat, sau cum trebuie scrisă, interpretată şi înţeleasă istoria) statele mici sunt nevoite/obligate să se alinieze cuminţi. Şi iarăşi: nimic mai dureros/umilitor decât absenţa libertăţii în a-ţi judeca trecutul recent în funcţie de conştiinţa ta, în raport cu adevărul.

Sintagma din subtitlu aparţine lui Carol lancu: „în România (in teritoriile controlate de autorităţile româneşti) a fost Holocaust (un Holocaust antonescian), dar un Holocaust neterminat”. (Citatul l-am preluat din I. Ciupercă, Responsabilitatea Germaniei naziste în geneza şi execuţia Holocaustului antonescian. Observaţii preliminare(studiul mi-a fost transmis de autor, în mai 2004; n-am ştiinţă să fi fost publicat; a constituit obiectul unei comunicări pe care savantul ieşean a susţinut-o la Washington D. C., la un congres mondial dedicat Holocaustului; îl apreciez drept unul esenţial în privinţa înţelegerii corecte a fenomenului în cauză).

În ce mă priveşte, sunt hotărât de partea celor ce cred că românii trebuie să-şi asume propria istorie, indiferent de natura fenomenelor/faptelor şi de judecata ce-ar putea reieşi de aici. Locul unde fac acest demers mă determină să fiu succint, iar calitatea demersului să fie limitată tocmai din cauza acestei particularităţi. Din capul locului, o observaţie: cu nici un chip (indiferent de cine şi când) nu trebuie judecată România lui Antonescu (1940 -1944), Antonescu însuşi, doar în raport cu politica sa faţă de evrei. Cu atât mai mult, nu trebuiesc judecate crimele produse în România lui Antonescu, uitându-se (vinovat) că acestea au fost posibile într-o Europă în care al III-lea Reich triumfase, În cazul de faţă rămâne valabil (ca totdeauna) îndemnul lui Tacitus, de a „analiza lucrurile, faptele, fără ură şi părtinire”.

Regimul antonescian poartă răspunderea a numeroase crime înfăptuite în Est (după iunie 1941), dar responsabilităţile nu totdeauna aparţin generalului Antonescu, ci autorităţilor locale. Asupra unora voi zăbovi, pe scurt. Trebuie subliniat că nu se poate accepta, sub nici o formă, implicarea politicului (sub formă de dictat) în judecarea – interpretarea fenomenelor istorice. Într-un asemenea caz libertatea de judecată a istoricului este drastic limitată, iar partizanatul nu poate fi ocolit sau evitat.

Din capul locului accept că în România interbelică a existat antisemitism din partea unui anumit segment politic, xenofob şi anticomunist, totodată. Dar naţionalismul românesc, pozitiv în toată aria sa, urmărea o Românie dreaptă pentru toţi românii, extirparea politicianismului şi dreptate pentru cel nedreptăţit. Nu cred că se dovedeşte toleranţă şi obiectivitate când se afirmă: „Naţionalismul românesc s-a dezvoltat în cel de-al XIX-lea veac, paralel cu creşterea rolului economic al evreilor români”. (Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu,Bucureşti, Ed. Hasefer, 1998, pag. 7.); mai mult, autorul respectiv dovedeşte a vizibilă necunoaştere a fenomenului, sau dacă o fi cunoscut situaţia, atunci este vorba de rea credinţă evidentă. Fiecare etnie, popor, îşi iubeşte valorile proprii, se preocupă de propria identitate, şi, în cea mai mare măsură, este preocupat de atingerea unui ideal. Naţionalismul românesc în veacul al XIX-lea (beneficiind şi de oameni politici, spirite cărturăreşti pe măsură) a fost preocupat constant de realizarea statului naţional român, de independenţa şi modernizarea acestuia, iar a-i justifica existenţa în funcţie de o minoritate etnică sau alogenă, constituie o eroare gravă, o jignire la adresa unei naţiuni.

La fel: „înaintea celui de-ai doilea război mondial, evreii din România erau grupaţi în comunităţi locale care se ocupau de yiaţa religioasă, de educaţie şi desfăşurau activităţi filantropice”. (Radu Ioanid, op. cit., pag. 9.).Afirmaţia nu se potriveşte deloc cu creşterea rolului economic al evreilor români subliniată, cu atât mai mult cu realitatea din România interbelică. Evreii din România au primit drepturi civice integrale (ca a oricărui cetăţean român) după primul război mondial ca urmare a presiunii marilor puteri (după o campanie antiromânească denigratoare a Alianţei Israelite Universale). Faptul va fi consfinţit prin Constituţia României întregite promulgată la 28 martie 1923, iar „antisemitismul” românesc Ie-a permis evreilor să pună mâna pe o mare parte a avuţiei naţionale.

Or, marile averi evreieşti nu puteau rezulta din „viaţa religioasă”, „educaţie”, „activităţi filantropice”! ! Şi pentru a nu lungi vorba, am să spun limpede că în România lui Antonescu nu a existat nici un fel de holocaust, ci doar crime, pogromuri, care, la un loc, sunt expresia unei „nebunii generalizate” ce a cuprins, atunci, Europa. Antisemitismul românesc nu poate fi singularizat, ci poate fi integrat unui fenomen global: „el este endemic, european şi… chiar mondial şi nu încap aici şi acum explicaţiile. Un fapt atrage atenţia: pe când Hitler venit la putere ameninţa pe evrei, ţările Europei şi chiar Statele Unite nu s-au grăbit să le ofere adăpost şi protecţie… S-a formulat explicaţia că fiecare dintre ele (ne referim, în primul rând, la marile puteri) avea un antisemitism latent… “ (I. Ciupercă, op. cit., pag. 3.).

Crimele comise împotriva evreilor în România (1940 -1944) nu au fost expresia unui plan premeditat de regimul antonescian, de genul soluţiei finale preconizate şi pusă în aplicare de nazişti. Iarăşi: atrocităţile numeroase cărora le-au căzut victime evreii nu sunt urmarea vreunui rasism generalizat, instituţionalizat (ca în cazul Germaniei naziste). Aşadar, absenţa planificării neagă, implicit, existenţa unui holocaust (antonescian). O recunoaşte, explicit, cercetătoarea evreică Dalia OFER: „Astfel, pentru români, spre deosebire de germani, uciderea evreilor n-a fost un scop în sine; a fost rezultatul anumitor circumstanţe “.

O altă subliniere absolut necesară: în anii ultimului război mondial nu s-au înfăptuit crime doar împotriva evreilor; nu doar evreii au suferit de pe urma războiului; nu doar ei au fost victime nevinovate ale „nebuniei generalizate”, ci aproape toate popoarele europene (şi nu numai). Este cu totul nedrept să ierarhizezi suferinţa umană: „Eu am suferit cel mai mult, iar voi, cu toţii, sunteţi vinovaţi”. Discriminarea în faţa ororii este inacceptabilă! O spun în cunoştinţă de cauză: şi românii, şi sârbii, şi grecii şi ruşii etc. pot să susţină pe bază de dovezi temeinice, că au fost victimele unui genocid (holocaust) în anii celui de-al doilea război mondial. Diferenţa, în cazul ruşilor bolşevici, constă în aceea că ei au fost, şi aşa vor rămâne, şi victime dar şi călăi. Numai un individ cu totul ignorant sau plin de ură poate nega holocaustul nazist în care au fost exterminate 12 milioane de fiinţe nevinovate. Şi, totuşi, dacă sunteţi atenţi, atunci când se vorbeşte de holocaustul nazist, sunt pomenite doar cele 6 milioane de evrei, nepomenindu-se nimic de celelalte 6 milioane de europeni ucise în lagărele naziste. De ce pentru cele 6 milioane de evrei trebuiesc culpabilizate popoare întregi, fără alegere (îndeosebi două: cel german şi cel român), iar vinovaţii sunt căutaţi şi acolo unde nu puteau (nu pot) fi identificaţi? Să conteze, la judecata istoriei sau la o din ce în ce mai puţin probabilă judecată de apoi, mai mult suferinţa unui neam sau a altuia?? Suferinţa umană nedreaptă, rămâne pretutindeni aceeaşi. Crimele au fost şi rămân peste tot crime. Însă, nu poţi vorbi doar de cele înfăptuite contra poporului tău, pe celelalte ignorându-le sau minimalizându-le. Trebuie să existe o judecată dreaptă (în absenţa totală a celei divine) faţă de toţi. Iar pentru nenorocirile suportate de evrei în anii 1940 -1944, în România, nu are cum să fie acuzat (a plătit cu viaţa) un singur om, cu atât mai mult un întreg popor! La fel, aşa cum se va vedea, pentru tragedia evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei, responsabilitatea acestora n-a fost deloc mică, nici de neglijat.

Atitudinea generalului Ion Antonescu faţă de evreii români poartă pecetea contradictoriului. Pe de o parte, decretează legi antisemite, izolându-i pe aceştia în cadrul societăţii româneşti, pe de altă parte, colaborează spre a-i salva cu liderii religioşi ai comunităţii evreieşti (Alexandru Şafran, Willhelm Filderman). De remarcat că primele legi cu caracter antisemit au fost emise de Guvernul Goga -Cuza (dec. 1937 – 10 februarie 1938), precum şi de guvernele dictaturii regale (februarie 1938 – septembrie 1940). La fel, poziţia lui Ion Antonescu fată de evrei a fost marcată de distincţia netă pe care o făcea între evreii din dreapta Prutului şi cei din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe aceştia din urmă Antonescu îi considera, în bloc, agenţi ai Moscovei, comunişti şi duşmani ai statului român. Iar comportamentul evreilor din aceste teritorii româneşti, în vara anului 1940, când România a fost obligată să evacueze provinciile din Est, a dat (în mare parte) dreptate lui Antonescu.

Radu Ioanid, în cartea menţionată, a strâns într-un dosar impunător toate crimele, bătăile, abuzurile suportate de evrei sub regimul Antonescu. Nimic nu i-a scăpat domnului în cauză, nici dacă într-un sat sau altul al României a fost spart vreun geam sau a fost jefuit vreun negustor evreu oarecare. Efortul autorului a fost mare, de aici rezultând o carte importantă pentru subiectul de faţă. Numai că, urmărindu-i cu atenţie notele de la sfârşitul fiecărui capitol, am constatat un fapt: aproape toate sursele sale de informaţie provin numai de la autori evrei, ca şi cum doar ei au scris despre „holocaustul românesc”. Lesne se poate deduce că, cu o informaţie provenită doar de la autori evrei, interpretarea acelor timpuri nu putea fi decât una singură. Nu-mi pot propune aici să semnalez inexactităţile, erorile, subiectivismul lui Radu Ioanid. S-o facă cel (cei) ce sunt mai în măsură ca mine şi care sunt (ar trebui) obligaţi s-o facă. Ceea ce te impresionează neplăcut la domnul Radu Ioanid este constatarea că, drama românilor din vara lui 1940, îl lasă cu totul rece. Aceeaşi poziţie am sesizat-o la fiecare autor evreu care a scris (scrie) despre evenimentele de atunci. Răceală, indiferenţă, o satisfacţie abia reţinută, neimplicare… Cu atât mai puţin se condamnă agresiunea sovietică împotriva României. Faptul te surprinde neplăcut deoarece şi evreii erau, atunci, cetăţeni români, iar pământul românesc îi ocrotea şi le dădea hrana cea de toate zilele (şi nu numai).

Acelaşi autor, spre finalul cărţii, pentru a-şi dovedi „echidis­tanţa”, „obiectivitatea”, notează într-o singură propoziţie şi despre tragedia românilor din Ardealul de Nord-Vest aflat sub ocupaţie ungurească (1940 – 1944):„Din anul 1940 şi până în 1944 au fost asasinaţi în Transilvania şi circa 1000 de români, iar alte zeci de mii (nu zeci, ci sute de mii – 400 de mii – n. n. ) au fost siliţi să se refugieze dincolo de graniţe”. Observaţi cum se rezumă tragedia unui neam: în două cuvinte. Radu loanid ştie că românii din Transilvania de Nord-Vest au făcut obiectul unui genocid (holocaust) din partea regimului M. Horthy după un plan premeditat, organizat, pus în aplicare pe criteriul urei de rasă, dar scrie doar despre asasinate. În ultima vreme tot aud pe unul sau altul precum că dacă Antonescu ar fi ordonat uciderea unui evreu, tot criminal de război rămâne (spusa aparţine unui important istoric ieşean, academician), şi tot holocaust ar fi fost în România! Iar acei români ardeleni căzuţi în robie la unguri nu s-au refugiat „peste graniţe”, ci în patria lor, România (şi care, dacă exista, încă, exista datorită generalului Antonescu). Evreii care au avut „norocul” să ajungă în partea de Ardeal cedată Ungariei, vor fi, aproape toţi, deportaţi la Auschwitz şi exterminaţi. Cei ce au reuşit să scape, s-au refugiat în România lui Antonescu, care-i primea şi ocrotea, dându-le posibilitatea să emigreze în Palestina. Cu puţine şi notabile excepţii, despre salvarea evreilor din Ardealul de Nord-Vest de către români, nu se spune mai nimic sau se zice cu jumătate de gură; se continuă, însă, cu culpabilizarea unei naţiuni, folosindu-se omisiunea, intimidarea, reaua credinţă. Nu ştiu când am văzut, dar sigur am văzut un film american (scenarist evreu) ce avea ca temă „holocaustul” românesc din Transilvania de Nord-Vest în anii ultimului război mondial; „lagărul” respectiv era pe undeva prin Maramureş, „gardienii” români -nişte asasini, nişte brute! În faţa unei asemenea ticăloşii, îmi aduc aminte, mi s-a tăiat respiraţia de indignare. Aceeaşi revoltă m-a cuprins când, prin august 2000, la postul public de televiziune, un oarecare Gutman, evreu new-yorkez, se stropşea la noi, acuzându-ne că am ucis aproape jumătate de milion de evrei în cel de-al doilea război mondial. Ticăloşia pleacă de la faptul că, aşa cum am spus, Ardealul de Nord-Vest (1940 -1944) s-a aflat sub ocupaţie maghiară; românii de aici au devenit obiect de discriminare rasială, victime ale unui genocid planificat. Iar unii evrei americani, în dispreţul lor pentru adevăr (ce mai contează adevărul când te simţi/eşti stăpânul lumii?! ) pun pe seama românilor cele patru sute de mii de evrei din Transilvania de Nord-Vest, nu pe seama adevăraţilor ucigaşi; ungurii lui Horthy şi Szallasi.

Se ştie, în vara lui 1940, România întregită a fost distrusă sub loviturile dure ale celor două state totalitare menţionate. Începutul, după cum am precizat, l-au făcut ruşii. În iunie 1940, după ce Carol al II-lea decide noncombatul faţă de actul de război al Uniunii Sovietice (nu Consiliile de Coroană sunt responsabile de cedarea, fără luptă, a provinciilor româneşti din Nord-Est – ele aveau doar un rost consultativ – ci regele Carol al II –lea, care acumulase toate puterile reale în stat în mâinile sale). Evacuarea teritoriilor menţionate s-a petrecut în condiţii dramatice: ruşii presau armata română în retragere, civilii se refugiau în grabă, toată averea statului şi populaţiei a rămas pe loc. Toate acestea în condiţiile în care trupele române primiseră ordinul ca, sub nici o formă, să nu răspundă la agresiunile, atacurile ruşilor. Ei bine, retragerea armatei române din Basarabia şi Nordul Bucovinei a fost îngreunată şi de faptul că evreii de aici au intrat în stare de insurecţie împotriva românilor. Înainte de venirea ruşilor, ei s-au dedat la violenţe extreme – ucigând, batjocorind, bătând ofiţeri şi soldaţi români. Crucea de pe Catedrala ortodoxă din Cernăuţi a fost dată jos şi înlocuită cu portretul lui Stalin şi steagul cu secera şi ciocanul. Evreii din Basarabia i-au primit pe sovietici cu flori şi aclamaţii, ca pe nişte eliberatori. Nimeni nu putea înţelege ura pe care evreii o manifestau faţă de români. Dar nu s-au oprit doar la bucuria de a-i vedea pe ruşii bolşevici „eliberând” Basarabia, ci s-au dedat la atrocităţi numeroase împotriva românilor. (Trimit, pe cel care doreşte, la o carte fundamentală despre acest subiect: Armata, Mareşalul şi evreii, Alex Mihai Stoenescu, RAO, 1998.).

Cu privire la aceste evenimente, am să-i citez aici pe Nicolae Iorga şi însuşi generalul Antonescu (obiectivitatea lor, cu privire la aceste evenimente, este mai presus de orice îndoială. Scrie Nicolae Iorga în „Neamul românesc”din 6 iulie 1940: „De ce atâta ură? Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor: au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stă­pânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi, de nicăieri, o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe… Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor, ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă… Şi li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau pe dânşii, ca apoi să fie smulşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreilor, care se lăudau până mai ieri că au sentimente calde, frăţeşti, faţă de neamul nostru în nenorocire. “

Iar Antonescu, într-o scrisoare către liderul evreu Wilhelm Filderman (1941), prin care justifica măsurile luate împotriva evreilor, reaminteşte acestuia: „înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii ce-i apăraţi, din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâtele. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întâm­pinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu un exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii, ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fără seamăn… la un masacru inutil numai pentru a ne provoca nouă pierderi. “

Totuşi, dacă evreii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei s-ar fi limitat doar la crimele comise împotriva românilor din vara lui 1940, încă nu am comenta prea multe. Însă, odată cu instalarea ruşilor şi anexarea provinciilor româneşti din Est la URSS, evreii de aici s-au pus în slujba ocupantului cu un exces de zel înţeles doar prin ura lor faţă de români. Astfel, NKVD-ul din Chişinău (iunie 1940 – iunie 1941) a fost asaltat, sufocat de peste 50. 000 de denunţuri ale evreilor împotriva românilor basarabeni. Rezultatul este uşor de anticipat: zeci de mii de români au fost arestaţi, torturaţi, ucişi (gropile comune sunt dovada – au fost filmate după 1941) şi peste 300. 000 de români au fost deportaţi în Siberia, unde vor fi exterminaţi. În faţa unor asemenea realităţi, probate cu documente, cu greu îşi poate stăpâni cineva mânia. Politica ocupantului sovietic, în cârdăşie cu evreii basarabeni, dusă împotriva românilor basarabeni (iunie 1940 – iunie 1941) conţine toate datele unui holocaust. Despre acest genocid (el va fi extins mai târziu asupra întregii naţiuni române) noi, românii, suntem indiferenţi şi tăcuţi, uitând vinovaţii şi iertându-i!

Toate aceste crime în masă împotriva românilor basarabeni mă obligă să-i acuz, pe lângă sovietici, pe evreii basarabeni copărtaşi la genocid împotriva poporului român. Or, genocidul, se ştie, nu se prescrie nicicând. Aici, în comportamentul barbar, criminal al evreilor faţă de români în vara anului 1940, precum şi în primul an de ocupaţie sovietică, poate fi identificată cauza principală a reacţiei româneşti de după eliberarea pământurilor noastre din est (1941 – 1944). Am s-o spun şi mai clar: românii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei au fost victimele nevinovate ale unei politici de purificare etnică ce poartă toate datele unui genocid (holocaust).

În legătură cu comportamentul evreilor din 1940, faţă de români, Radu Ioanid devine, dintr-o dată, ambiguu:„deoarece fuseseră, după câte se pare, umiliţi de evrei în timpul retragerii din Basarabia, în 1940…“ (op. cit.,pag. 131.). Aşadar, el, care manifestate atâta acribie despre ce s-a întâmplat în vara lui 1940 şi după, despre purtarea evreilor faţă de români, este nesigur, nu ştie nimic sigur – „după câte se pare”… Este şi o asemenea poziţie justificată atunci când vrei să demonstrezi că numai tu ai dreptate, că numai suferinţa poporului tău contează.

După eliberarea Basarabiei, Antonescu hotărăşte deportarea evreilor de aici (şi a celor din Nordul Bucovinei) peste Nistru. Înainte de venirea trupelor române peste o sută de mii de evrei au fugit împreună cu sovieticii.

Românii au deportat peste Nistru între 100. 000 şi 125. 000 de evrei. În provinciile din Nord-Est trăiau cea 230. 000 de evrei. Cei rămaşi în Basarabia, au fost strânşi în ghetouri ce, cu nici un chip, nu pot fi comparate cu cele din Varşovia sau de aiurea, din timpul ultimului război mondial. În Transnistria vor muri câteva zeci de mii de evrei (foame, frig, boli). În afara faptului că a dispus deportarea lor, Antonescu n-a dat nici un ordin pentru uciderea în masă a evreilor. Crimele ce s-au comis nu Ie-a ordonat el, ci sunt opera autorităţilor româneşti locale, care procedau nu la ordin, ci după bunul lor plac. Aceasta înseamnă că statul român nu-şi exercita, pe deplin, au­toritatea. Faptul nu-l exonerează pe Antonescu de răspundere, dar, îl va determina la procesul său, să-şi asume toate erorile guvernării sale, în afară de crime.

Adevărul este acesta: nu există nici un document care să autentifice că Antonescu ar fi ordonat uciderea unor oameni nevi­novaţi. Sublinierea este necesară deoarece în condiţii de război, guvernezi în funcţie de aceste condiţii. Antonescu nu minte, dar recunoaşte că a ordonat represalii împotriva atentatelor, crimelor comise împotriva Armatei Române.

Am amintit, fugitiv, despre pogromul de la laşi şi s-a văzut că nu Antonescu l-a ordonat, ci germanii. Antonescu, când află despre nenorocirea de la laşi, a ordonat oprirea masacrului, salvând de la exterminare totală evreii din laşi. „Cercetările actuale, pe bună dreptate, disculpă poporul român şi conţin premise pentru blocarea prejudecăţilor şi a răzbunării”. (I. Ciupercă, op, cit., pag. 2.).

În Transnistria s-au comis atrocităţi împotriva evreilor. Dar vinovaţii nu sunt deloc numai românii. E adevărat, unii jandarmi, poliţişti români şi-au murdărit mâinile cu sânge nevinovat. Dar au fost excese singulare, şi nu expresia unui plan de exterminare, dinainte elaborat, conceput. înşişi evreii au puterea să recunoască masiva contribuţie a germanilor la masacrele de aici: „în câteva rânduri au venit de peste Prut camioane nemţeşti care au încărcat internaţi din lagăr (Peciora) ducându-i peste apă, unde au fost exterminaţi”. (Radu Ioanid, op, cit., pag. 298); „în 19 august 1942, 3000 de evrei din Cernăuţi, deportaţi în zona Ladajin sunt predaţi de prefectul judeţului, Tulcin, colonelul Loghin, organizaţiei TODT, şi aproape toţi vor fi exterminaţi de germani… “ (idem, pag. 295.).

Însă, cifrele evreilor morţi în Transnistra sunt exagerate. Sub presiunea prezentului (a deciziei politice) unii acceptă moartea a 270. 000 de evrei. Cifra este cu totul exagerată, şi dacă ar fi acceptată, matematica ar fi siluită. Peste Nistru au fost deportaţi peste o sută de mii de evrei, din care vor reveni cca. 50. 000. Atunci, care-i adevărul?

Repet, nu doar evreii basarabeni au suferit în acei ani, ci şi românii. Am să citez chiar autorul moral al nenorocirilor, să vedem cum justifică el deportarea evreilor (este bine de reţinut: deportarea, nu exterminarea):„Românii erau foarte agitaţi şi porniţi în contra evreilor din cauza atitudinii pe care aceştia o avuseseră pe timpul ocupaţiei. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălţi, Soroca şi Chişinău erau centrele cele mai puternice naziste şi antisemite pe care cuziştii şi codreniştii îşi sprijineau agitaţia lor. De acord cu germanii, se punea la cale un Sf. Bartholomeu românesc. Având în vedere ce se petrecuse la laşi, la Tighina şi la Floreşti peste voinţaşi intenţiile noastre (sublinierea ns.) am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mişcau către front rezervele şi coloanele germane şi să-i trimit în Nordul Transnistriei”. (Procesul mareşalului Antonescu, Documente, II, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1997, pag. 175.).

Tot Antonescu, la procesul din mai 1946, va declara: „… ororile comise în Transnistria, vă declar că în marea lor majoritate, nu mi-au fost comunicate şi că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de Owidopol – am sancţionat foarte grav prin justiţie. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasina­rea a 40 de ruşi”. (Procesul mareşalului Antonescu, pag. 171).

Importantul lider evreu din România acelor ani, Wilhelm (Willi) Filderman, într-o scrisoare către Antonescu din octombrie 1941, justifică, până la un punct, măsurile acestuia împotriva evreilor basarabeni: Filderman considera că evreii implicaţi în agresiuni mili­tare împotriva Armatei Române, care au ocupat funcţii în aparatul comunist de ocupaţie în Basarabia şi Nordul Bucovinei, care au dus activităţi de spionaj împotriva României „trebuie să-şi ia pedeapsa”. (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 3, pag. 458.). Revin: regimul lui Antonescu nu a impus un tratament unic evreilor români, ci unul diferenţiat, pe criterii geografice, aş spune. Dacă evreii basarabean (vor suporta rigorile unor măsuri justificate chiar de un important conducător al lor, evreii din dreapta Prutului nu au făcut obiectul unei politici antisemite decât în forma sa cea mai uşoară. Li s-au impus amenzi uriaşe (celor bogaţi), au fost scoşi la muncă obligatorie (unii), au fost internaţi în puşcării (alţii), atât şi nimic mai mult. Excepţiile au fost pogromul de la laşi (organizat şi executat de către germani) şi asasinarea în timpul rebeliunii legionare (21 – 23 ianuarie 1941) de către oamenii lui Horia Sima, a 116 evrei.

Din vara lui 1941 şi până la căderea regimului Antonescu, România a fost singura ţară din Europa unde evreii se aflau în siguranţă. Vorbesc de evreii din dreapta Prutului, că, din raţiuni ce nu mai au cum fi detaliate, aici şi acum, Nordului Bucovinei şi Basarabiei Antonescu le-a impus un regim special, fiind conduse de doi guvernatori subordonaţi lui. Ceea ce nu se scoate în evidenţă, decât rareori, este acest fapt al tratamentului diferenţiat aplicat evreimii de regimul antonescian. Celor din dreapta Prutului, generalul Antonescu Ie-a garantat liniştea şi viaţa cu condiţia respectării legilor statului român. Am să exemplific prin acte în regulă, cazuri ce „dovedesc” existenţa unui „holocaust antonescian”. Aşa, pe un memoriu adresat lui prin care se solicita evacuarea evreilor din zone strategice ale României, Antonescu a pus rezoluţia (din 17 februarie1942): pentru ceilalţi evrei din zona petroliferă şi din zonele militare ale capitalei nu este motiv să luăm măsuri. Am garantat prin declaraţiile făcute, viaţa şi libertatea evreilor autohtoni. Trebuie să mă ţin de cuvânt. Dacă însă comit acte contrar liniştei, siguranţei şi intereselor noastre, trebuiesc luate măsuri contra vinovaţilor.. “ (Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, Ed. Românul, Bucureşti, 1992, pag 113.). Tot aşa, pe o notă a Direcţiei Secretariat către Secretariatul de Stat al Muncii, cu privire la interzicerea ca evreii să aibă salariaţi creştini, Antonescu pune rezoluţia: „Cum puteam să iau o dispoziţie în contra intereselor româneşti, economice şi industriale? Am cerut ca românii să nu mai fie servitori la evrei. Nu am cerut nimănui ca să ia dispoziţii ca românii să nu mai fie meseriaşi la evrei sau în fabricile şi magazinele evreieşti unde au fost trimişi tot de mine să înveţe comerţul. “ (Idem, pag. 139.). Aşadar, într-un regim acuzat astăzi de holocaust, generalul Antonescu trimitea pe români în fabricile evreieşti pentru ca aceştia să înveţe cum se face comerţul! ! ! Sunt, acestea, paradoxuri ce definesc guvernarea Antonescu.

Dar, cel mai mare merit pentru salvarea evreilor români de la deportare şi extermi­nare în sistemul concentraţionar nazist, revine tot lui Antonescu. El a refuzat constant, în ciuda presiunilor, să-i dea pe evrei germanilor. Reprezentantul lui Adolf Eichman, Gustav Richter, a stat degeaba doi ani la Bucureşti (1941 -1943), timp în care a „negociat” predarea evreilor români către nazişti. Din România lui Antonescu evreii au emigrat către Palestina (englezii, ce aveau acest teritoriu sub tutelă, limitau numărul imigranţilor) sau Spania şi Portugalia. Iar comportamentul acesta nu i-a fost dictat de oportunism, ci denotă firea contradictorie a generalului în care alternau momente de antisemitism virulent (verbal) cu toleranţă şi compasiune.

Este bine să ne imaginăm care ar fi fost soarta evreilor dacă legionarii ar fi preluat puterea prin rebeliunea cunoscută, în România. O spune acelaşi Antonescu, la mascarada numită procesul său: „Regimul Horia Sima sau ocuparea cu forţa a teritoriului nostru (de către Germania – n. n. ) ar fi însemnat omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniştilor, a tuturor cadrelor politice şi intelectuale, ar fi însemnat jefuirea, până la secare şi fără nici o contravaloare, a avuţiilor şi muncii româneşti. Am fi avut soarta Serbiei”. (Procesul mareşalului Antonescu, op. cit., II, pag. 165.). Este bine că se are puterea de a se recunoaşte acest fapt şi de către unii autori evrei: „Evreii din România îi datorează lui Antonescu atât viaţa cât şi moartea” (Radu Ioanid, op. cit, pag. 373.).

Am să mă opresc aici. Nu înainte de a-mi întări credinţa că, dacă timpul şi mijloacele îmi vor permite, am să reiau această temă printr-un studiu special. Faptul mi se pare aproape obligatoriu, deoarece a tace, a nu reacţiona atunci când se decretează vinovăţia nu a unui regim, ci a unui întreg popor, mi se pare de neiertat. De neiertat pentru suferinţa uitată a poporului meu.

Holocaust a fost în Europa ultimului război mondial, dar în Germania nazistă şi teritoriile anexate/cucerite de Hitler şi nu oriunde aiurea. Cu atât mai puţin în România. Dacă spuneam că românii trebuie să-şi asume propria istorie, să o facă, dar în măsura în care este cunoscută, cercetată după îndemnul marelui istoric roman citat la început.

Altfel nu se poate, sau dacă se poate, rezultatul nu poate fi decât unul singur: o istorie mincinoasă. Iar minciuna, reaua credinţă, mistificarea, dispreţul la adresa poporului român sunt prezenţe sufocante, copleşitoare, mai mult ca oricând, astăzi, în România „postmodernă”, de la început de nou mileniu. Atât ne mai rămâne: veghea respectul faţă de cei care au fost în stare, prin jertfa lor, să ne împlinească un ideal. În rest, vorba chinuitului prinţ danez, totul e tăcere.

Mă văd obligat sa revin cu alte câteva dovezi, poziţii ale unor personalităţi evreieşti din ţară si străinătate, care judecă cu dreaptă măsură, fără patimă, soarta evreilor sub regimul Antonescu. Înainte, însă, am să fac o precizare: dacă s-a ajuns până acolo că se vorbeşte despre un holocaust românesc, faptul nu este de dată recentă, ci chiar din zilele războiului. Acest lucru îl datorăm propagandei mincinoase plătită si instigată de lobby-ul unguresc din SUA, şi care punea totul pe seama României. Ideea a fost preluată de evreii comunişti si transformată într-un leitmotiv care va duce la rezultatul pe care îl ştim. În timp ce eram si încă suntem acuzaţi de exterminarea evreilor, zeci de mii de evrei scăpau de la moarte sigură refugiindu-se din Ungaria lui Horthy în România lui Antonescu, unde primeau adăpost fiind trataţi ca refugiaţi politici. Despre salvarea de către români, a evreilor, din mâinile ungurilor, se mai vorbeşte doar de cei cărora patima şi trufia minciunii nu Ie-a întunecat dreapta judecată. Unul. dintre ei este Oliver LUSTIG supravieţuitor al Auschwitzului, şi care, de decenii bune, denunţă crimele comise de germani şi unguri împotriva neamului său. Scrie acest bărbat nobil: „Dr. Israel Gutman din Israel arată că planurile naziste de a-i deporta pe evreii din România în lagărele de concentrare din Polonia au întâmpinat o opoziţie energică din partea poporului român si a autorităţilor româneşti, inclusiv a guvernului şi a „dictatorului” Antonescu. Această rezistenţă este factorul care a salvat majoritatea evreilor români… Este nedrept, este inadmisibil să pui pe acelaşi plan soarta evreilor din Ungaria, despre care cunoscutul istoric american Randolph BRAHMS spunea că: „au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent, prin cea mai crâncenă deportare si cel mai nemilos program de masacrare întâlnit în timpul războiului”, cu cea a evreilor din România, ţară care, apreciază acelaşi istoric, a reprezentat: „o oază, un liman pentru refugiaţii evrei din Ungaria”. De altfel, dacă România lui Antonescu s-ar fi aliniat „soluţiei finale” naziste, nu ar mai fi fost cine să-l acuze de holocaust pe Antonescu…

Dar ceea ce nu s-a spus de nimeni este faptul că deportarea evreilor nu a căzut din senin, nu a fost rezultatul unui plan premeditat de statul român, ca expresie a unei politici rasiale de sorginte nazistă. Fără crimele evreilor din vara anului 1940 precum şi ale celor din primul an de ocupaţie sovietică, înfăptuite împotriva a sute de mii de români, nu ar fi existat nici deportarea evreilor şi nici Transnistria. De aici pleacă toată ticăloşia: se vorbeşte despre soarta evreilor din Transnistria ca despre o nenorocire neprovocată, fără nici o vină proprie, apoi, şi mai grav, se extinde judecata cu privire la tratamentul aplicat evreilor din Transnistria asupra întregii Românii antonesciene. Absenţa discernământului în această problemă nu vine dintr-o insuficientă cunoaştere a faptelor, ci dintr-o premeditare fără echivoc, ură, dispreţ faţă de neamul românesc. A devenit o obişnuinţă să se pună în cârca românilor tot felul de blestemăţii, deoarece se ştie că nu există reacţie.

La începutul anilor ’90 s-a bucurat de toate premiile din lume filmul „Lista lui Schindler”, film bazat pe fapte reale şi care ne-a emoţionat prin omenia unui industriaş german care salvează de la moarte câteva sute de evrei. Ceea ce nu se ştie sau nu vrea să se ştie, este faptul că, în România lui Antonescu, au existat mii de „liste ale lui Schindler”, cu sute de mii de oameni salvaţi de le moarte sigură. Aşa este cazul lui Cornel Dumitrescu care, cu ştiinţa lui Antonescu şi a Casei Regale, salvează viaţa a 4 000 de evrei din Cernăuţi, punându.i să muncească la fabricile sale de textile, motivându-şi gestul, faţă de germani, că aceşti evrei lucrau pentru armata română. (vezi Paul Goma, Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, eseu, varianta 11 martie 2004, ediţie îngrijită de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Editura Vremea, XXI, Iaşi, 2004, pp. 173-174.) Oskar Schindler a salvat 1 000 de evrei, Cornel Dumitrescu, din Cernăuţi, 4 000. Despre primul, ştie o întreagă planetă dar despre Cornel Dumitrescu nu se suflă, de către evrei, nici un cuvânt…Despre acest adevăr ar trebui să scriem şi să vorbim noi, să-l impunem lumii civilizate, să arătăm omenia acestui popor şi nu să decretăm un „holocaust românesc” pentru că aşa ni se cere. Am s-o repet mereu: românii trebuie să-şi asume propria istorie, oricum ar fi ea, dar numai în măsura în care este cunoscută aşa cum trebuie pe bază de docu­mente.

Dau un ultim exemplu prin care, negru pe alb, se neagă existenţa vreunui holocaust românesc. Cuvintele aparţin lui Alexandru Safran, lider marcant al evreilor din România lui Antonescu, cel mai în măsură să-l judece pe acesta şi regimul său: „În timpul regimului nazist, noi, evreii din România, am fost oprimaţi, persecutaţi, chinuiţi. Dar nu am uitat că în acele vremuri de grea restrişte… adesea simţeam o suflare mângâietoare, de compasiune, de vindecare chiar… Evreii din Ardealul de Nord, de sub ocupaţia maghiară, nu au avut acest noroc… Ei, săracii, au fost trimişi cu cruzime la Auschwitz. Şi puţinii evrei din Ardealul de Nord care au reuşit să scape de deportarea la Auschwitz au fost salvaţi datorită simţurilor nobile ale profesorului Raul Şorban. Da, domnule Şorban, şi activităţii bine plănuite, mărinimoase şi salvatoare a prietenilor dumitale Ie-o datorăm. V-aţi străduit să permiteţi acelor evrei să treacă în partea noastră de Românie, şi, de aici, din acest sanctuar salvator, să treacă în ţara Sfântă. Deci din acest punct de vedere al deportării evreilor în Polonia, România se află în rândul acelor puţine ţări europene care, ocupate fiind de armatele naziste,… nu şi-au trimis fiii de origine evreiască să piară de gaz şi flăcări la Auschwitz. Mă rog la Dumnezeu să binecuvânteze din belşug frumoasa ţară a României şi bunul şi dragul popor român. “ (Cuvântare ţinută în Senatul României, 28 martie 1995). Iar eu mă rog la Dumnezeu să-l ţină de-a dreapta SA pe Alexandru Şafran, pentru că bun, şi drept, şi cinstit a fost cu ţara sa şi a mea, cu poporul său şi al meu, pentru că nu s-a aliat cu mincinoşii împotriva binefăcătorului său.

Spuneam că Antonescu nu trebuie judecat doar după politica sa faţă de evrei. Antonescu pentru români rămâne omul care a lichidat Garda de Fier, scoţând-o definitiv din politica românească. După rebeliune, mii de legionari au fost închişi, puţini câţi au supravieţuit, fiind eliberaţi prin amnistia din 1964. Antonescu pentru români rămâne omul care a eliberat de sub ocupaţie sovietică Basarabia şi Nordul Bucovinei, cel care nu s-a împăcat niciodată cu pierderea unei jumătăţi din Ardeal (documentele păstrate sunt grăitoare în acest sens) de către România, afirmând: „nu va fi pace în Europa atâta timp cât nu i se va face dreptate poporului român”.

Iată de ce, şi pentru ce, este o ruşine insuportabilă că am dat jos statuile lui Antonescu: ele meritau şi merită să fie ridicate în memoria unui conducător care şi-a iubit cu patimă ţara şi poporul, pe care l-a slujit cu loialitate şi pricepere, care a întregit ţara în hotarele ei vechi şi drepte, şi pentru că a luptat împotriva bestiei comuniste distrugătoare de civilizaţie. Pentru mine este insuportabil că acestui om nefericit i se refuză, chiar şi după moarte, o judecată dreaptă, că ni se interzice nouă, românilor, să-l aşezăm acolo unde li este, cu adevărat, locul: printre eroii şi martirii neamului românesc. Călcând în picioare cu atâta uşurinţă şi vinovăţie memoria lui Antonescu, aruncăm cu noroi blestemat şi peste sutele de mii de români care au suferit, s-au jertfit pentru ca ţara să fie întreagă, iar drepturile noastre să fie respectate.

Să revin, însă, la drama de la 23 augustl944. Se tot scrie/spune că factorii politici din România au „negociat” înainte de această zi fatidică, un armistiţiu cu aliaţii. Nu este locul unde să abordăm această chestiune în toată complexitatea sa. Trebuie să subliniez că aceste aşa – zise negocieri nu au dus la nici un rezultat (cu excepţia acelor purtate de Antonescu la Stockholm). Eşecul ieşirii României din războiul cu ruşii se explică prin faptul că, la Casablanca, în ianuarie 1943, Roosvelt şi Churchill au lansat ideea capitulării necondiţionate a Germaniei naziste şi a aliaţilor. Fără această idee a capitulării necondiţionate, unii istorici cred că al treilea Reich ar fi căzut încă din l943. Aşa că României, la Cairo, în aprilie l944, nu i s-a oferit un armistiţiu, ci o capitulare necondiţionată. Stalin şi Molotov i-au oferit lui Antonescu condiţii mai bune pentru ieşirea din război, dar iniţiativa lui Antonescu a fost sabotată de camarila din jurul regelui Mihai (Grigore Niculescu-Buzeşti, loan Mocioni-Stârcea etc).

Ruşii au oferit lui Antonescu, la 3 iunie 1944, condiţii mai bune decât cele de la Cairo (o zonă liberă, ferită de ocupaţia sovietică, unde să-şi desfăşoare activităţile guvernul român, 15 zile la dispoziţie trupelor germane să se retragă din România, o reducere a sumei reparaţiilor de război către Uniunea Sovietică). Antonescu nu avea deloc încredere în ruşi, ca unul care îi cunoştea bine. A vrut să asocieze condiţiilor oferite de Moscova o garanţie a puterilor anglo-saxone. Or, cum puteau acestea să ofere garanţii României când, la Teheran, în noiembrie 1943, acceptaseră să lase jumătate din Europa în mâinile lui Stalin? Antonescu ezita să iasă din război, în vara lui 1944, deoarece nu-si putea asuma responsabilitatea, în faţa posterităţii, cedării către Rusia comunistă a teritoriilor noastre din Nord-Est. Nu pentru că şi-ar fi încălcat cuvântul faţă de Hitler nu a ieşit Antonescu din război, ci pentru că ar fi fost nevoit să accepte pierderea de teritorii româneşti. Alţii, mult mai târziu, nu au avut nici o mustrare de conştiinţă în a trăda/înstrăina pământurile noastre. În acest sens el va solicita liderilor aşa -zisei „opoziţii unite” o scrisoare de garanţie, prin care, luliu Maniu, C. I. C. Brătianu ş. a. ar fi declarat că sunt de acord cu cedarea Basarabiei.

Pentru că toată lumea era convinsă că doar Antonescu poate să scoată România din război, atunci, în vara lui 1944, toţi îl presau să facă acest lucru. Antonescu nu credea că anglo-americanii au deschis porţile Europei lui Stalin şi nu avea de unde să ştie că soarta României fusese pecetluită. Antonescu tot solicita o debarcare anglo-americană pe plajele noastre neştiind că aliaţii s-au folosit de acest plan (debarcarea în Balcani) doar pentru a ne forţa mâna ca să o rupem cu Germania (caz în care ţara ar fi fost ocupată de Germania) şi a ascunde locul deschiderii celui de-al treilea front în Europa. Un alt fapt negativ: negocierile purtate cu aliaţii nu au fost purtate, la unison, ci separat. Oamenii lui Niculescu-Buzeşti au sabotat încheierea armistiţiului cu ruşii, la Stockholm, ei fiind anglofili şi nemaiţinând cont de nimic decât de interesele lor de grup… “ Ce a fost mai grav şi cu consecinţe incalculabile, a fost rolul jucat de o clică de funcţionari ai Externelor sub conducerea lui Niculescu-Buzeşti” (N. Baciu, Agonia României, 1944-1948, pag. 48.). E adevărat, ruşii au fost de acord să accepte anumite clauze ale armistiţiului negociat cu Antonescu, dar se pune întrebarea dacă URSS le-ar fi respectat. Se ştie, întrebarea este pur retorică.

Vorbeam de absenţa unei solidarităţi româneşti în jurul lui Antonescu atunci când se negocia cu aliaţii soarta României. Una din cauzele care au dus direct la catastrofa de la 23 august 1944 poate fi identificată tocmai în acest fapt. Mulţi voiau atunci să „salveze” România. Unii dintre ei, mari vinovaţi de prăbuşirea sa din 1940 (Carol al ll-lea, Gh. Tătărăscu). Occidentul nu ne-a uitat, ci ne-a trădat fără scrupule, ne-a vândut celui mai mare duşman al nostru. Iar faptul nu s-a petrecut deoarece URSS se „afla în situaţia de a impune unilateral controlul politic sovietic asupra restului Europei de Est” (Henry Kissinger, Diplomaţia, pag 361.), ci pentru că s-a pus în practică un plan demult conceput. Abandonarea unei jumătăţi din Europa Uniunii Sovietice constituia un plan bine ticluit de Roosvelt cu mult înaintea începerii celui de-al doilea război mondial:,, Obiectivele de pace şi de război ale lui Roosvelt, împărtăşite cardi­nalului Spellman încă de la începutul lunii septembrie l943 -deci înainte de conferinţa de la Teheran-corespundeau aproape în întregime cu obiectivele de război şi de pace ale lui Stalin (Dr. Dirk Bavendamm, Drumul lui Roosvelt către război). Greu îţi vine să suporţi eufemisme de genul „iluzii pierdute” când ştii că este vorba de distrugerea vieţilor a zeci de milioane de oameni sau formulări aidoma celeia lui Kissinger ce ascund o cu totul altă realitate: „confruntată cu comunismul, Yalta face prima breşă în două bastioane considerate până atunci inexpugnabile: solidaritatea marilor democraţii şi fidelitatea americană în prietenie”.(Arthur Conte, Yalta sau împărţirea lumii, pag. 313.) Dar breşa de care vorbeşte Conte se constituie, la rândul ei, într-un alt eufemism atrăgător. Adevărul fusese spus chiar atunci când tragedia se afla în toi, de trimisul personal al lui Roosvelt, Harry HOPKINS, pe lângă Stalin: „în realitate lucrul cu care ne-am confruntat a fost o invazie barbară în Europa.“ (C. GARDNER, Sferele de influenţă. Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Yalta, pag., 323. ).

Dacă tot am menţionat de Yalta, este bine să se ştie că această conferinţă a liderilor celor trei Mari Puteri, în Crimeea, din februarie 1945, nu are nimic de-a face cu aşa-zisa „vânzare a României”. Soarta României fusese decisă în 1943 (Teheran) şi în iunie-octombrie 1944 de către Stalin şi Churchill. La Yalta, ţara noastră este menţionată fugitiv, doar o dată, la secţiunea XI, punct unde se vorbeşte de ”instalaţiile petroliere din România” (A. Conte, op. cit., pag. 307.). Au mai fost prezenţi românii, la Yalta, şi cu trenul regal al lui Carol al ll-lea (capturat de ruşi) care-i oferă trimisului lui Roosvelt pe lângă Stalin şi fiului său Bob, „tot confortul”. Aşadar, pentru anglo-americani, din fosta prietenă şi aliată de decenii bune, România, nu-i mai interesa decât cum să-şi salveze „instalaţiile petroliere” din Valea Prahovei.

În vara lui 1944 doi dintre cei mai mari vinovaţi de prăbuşirea României la 1940, Carol al ll-lea şi Gh. Tătărăscu, devin foarte preo­cupaţi de soarta ţării. Fosta lui slugă, Tătărăscu, îl anunţa pe rege, care îşi găsise refugiul în Mexic „că este cazul să îşi pună in joc talentele pentru salvarea României”. Carol al ll-lea îl contactează pe ambasadorul URSS din Mexic, Umanski şi, beneficiind şi de sprijinul francmasoneriei (prin Eduard Beneş), trezeşte interesul sovieticilor. După ce ruşii au ocupat Nord-Estul ţării, în aprilie 1944, Carol al ll-lea şi fosta sa slugă erau gata să meargă pe teritoriul ocupat de aceştia (la Botoşani) pentru a forma un guvern la dispoziţia acestora.

Toate condiţiile puse de ruşi, mult mai grele decât cele oferite lui Antonescu, au fost acceptate, fără murmur, de regele-sperjur (de menţionat că regele acceptase pretenţia ruşilor de a dizolva Armata Română). Trebuie reţinut că o potenţială ieşire din războiul cu Naţiunile Unite a României era negociată din mai multe părţi. Ruşii văzând cât de mulţi se înghesuie să le pupe mâna, şi-au pierdut interesul pentru finalizarea discuţiilor cu Antonescu. Ei au tăcut de la 3 iunie 1944, cum au tăcut şi puterile vestice după 6 iunie 1944. În schimb, au chemat o delegaţie românească condusă de Gh. Tătărăscu, la Moscova, pentru a discuta condiţiile ieşirii României din război, printr-o telegramă datată 28 iulie 1944. Telegrama a fost ascunsă de Niculescu-Buzeşti (omul negru de la 23 august 1944). Oricum, s-ar părea că aceasta a fost cea mai serioasă posibilitate de a ieşi din război prin negocieri directe cu URSS, dar a fost irosită de un om al regelui Mihai.

Se înţelege, în august 1944 situaţia României era dramatică. Ea se va agrava şi mai mult după ce ruşii reuşesc să spargă frontul româno-german, la 20 august. Antonescu era cel mai convins că trebuie să pună capăt războiului, dar prin negocieri şi nu prin capitulare necondiţionată. Pe 22 august 1944 era decis să rupă alianţa cu Hitler şi să semneze armistiţiul. Mihai Antonescu primise ordin să meargă la Cairo, în 24 august, pentru a-l semna. Mareşalul nu vroia să întoarcă armele împotriva Germaniei, armata acesteia primind dreptul de a se retrage. Se dorea o ieşire din război după modelul Finlandei, care tocmai atunci se dezangaja de al III-lea Reich. Cu aceste condiţii fuseseră de acord şi ruşii în 1944. Problema se punea în alţi termeni acum: frontul era spart. Din acest motiv, Antonescu era hotărât să construiască o nouă linie de apărare pe Carpaţii Orientali, Siretul inferior-Focşani-Galaţi.

Cu frontul stabilizat, Antonescu putea să semneze ieşirea României din război, în condiţiile negociate şi acceptate de Stalin cu ceva vreme în urmă. De altfel, România nu era deloc la capătul puterilor. Ea dispunea, în interior, de o armată intactă de un milion de oameni. Luând aceste hotărâri capitale, Antonescu l-a anunţat pe rege că va veni să-i facă o vizită pentru a-l pune în temă cu situaţia generală. Aşadar, nu regele l-a chemat pe Antonescu la palat, ci el s-a dus acolo. Faptul e dovedit, iar dacă Mihai susţine contrariul, minte cu obrăznicie: „L-am convocat pe Antonescu după-amiază, pentru orele patru” (M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, pag. 20.). Nu poţi să nu te întrebi de ce ascunde adevărul Mihai? Şi dacă te întrebi, trebuie să cauţi/găseşti răspunsuri. Mihai este contrazis de toată lumea, cu excepţia oamenilor săi. Aşa, „mareşalul nu a fost chemat la palat ci el a cerut audienţă regelui”; la fel: „se primeşte telefonul mareşalului la ora 10, dimineaţa, solicitând audienţa pentru ora 4 p. m. “ (C. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol. II, pag. 214.). Acelaşi adevăr îl regăsim şi într-o altă carte de mare valoare: “ cei doi Antoneşti avură iniţiativa să solicite regelui Mihai audienţe separate pentru după-amiaza respectivă” (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol I, pp. 237-238.).

Camarila regală în acord cu liderii politici ai Opoziţiei Unite (I. Maniu, C. I. C. Brătianu, C-tin Titel Petrescu, L. Pătrăşcanu) hotărâseră înlăturarea de la putere a lui Antonescu pentru ziua de 26 august 1944, doar dacă acesta ar fi refuzat să accepte ieşirea din război.

Ei stabiliseră ca în acea zi să-i dea un ultimatum lui Antonescu în scopul încetării războiului cu Naţiunile Unite. Dar camarila regală a hotărât altfel. Dându-şi seama că Antonescu, invitându-se la palatul regal, le cade în mână, nu au ţinut cont de interesele României, ares-tându-l. Arestarea lui Ion Antonescu la 23 august l944 se constituie într-un act de o gravitate unică. Prin oamenii săi, regele, în acea audienţă, a bâiguit vreo două vorbe în sensul că ar trebui încheiat armistiţiul.

Antonescu dorea armistiţiul mai mult ca oricine, dar dorea să se semneze mai întâi un act şi apoi să se producă dezangajarea de Germania. La 23 august 1944, cu armatele sovietice în plină ofensivă, nu se putea semna nimic. Mareşalul vroia să oprească înaintarea ruşilor pe linia cunoscută şi apoi să iasă din război. În aceeaşi zi de 23 august, dimineaţa, într-o şedinţă a guvernului, Antonescu a decis să-l trimită la Cairo pe Mihai Antonescu pentru a semna actul ieşirii din război. Arestându-l pe Antonescu, camarila regală a comis o eroare politică majoră. Regele-o jucărie în mâinile unor politicieni versaţi şi fără scrupule, a dat ordinul să fie arestat Antonescu. Indivizii din jurul regelui nu au vrut să-l lase pe Antonescu să semneze armistiţiul cu ruşii, pentru că, atunci, oricât de ciudat ar părea,. acesta şi-ar fi menţinut poziţia şi ar fi devenit, ca şi Manerheim în Finlanda, un salvator. Ei au „salvat” naţiunea printr-o capitulare necondiţionată, care, mai adaugă alte file negre la alte capitole ale României.

23 august 1944 va rămâne o zi neagră în istoria României doar şi prin faptul că statul român a capitulat necondiţionat. Trebuie să înţelegem că atunci când te predai fără condiţii, pierzi din drepturile tale, te dezonorezi.

Vorbeam mai sus despre diversiunea prin care a fost manipulată naţiunea română în august 1944. Autorii actului vorbeau de armistiţiu în loc de capitulare necondiţionată. Iar urmările se vor năpusti peste poporul român cu iuţeală: peste 160. 000 de soldaţi şi ofiţeri români.

Prof. dr. Gică Manole

Comentarii

comentarii postate

---
Regulament comentarii
Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:

1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la patru ore – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.

Orice critică este acceptată pe site-ul opiniadedorohoi.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului opiniadedorohoi.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.
----

Când, la 23 August 1944, regele Mihai anunţa naţiunea română (la radio, ora 22. 00) că ţara a ieşit din război prin acceptarea armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, spunea, conştient, o minciună ordinară. Aceeaşi minciună se regăseşte şi în Comunicatul primului guvern format, tot atunci, şi condus de generalul Constantin Sănătescu: „în domeniul politicii externe prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Guvernele din Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite au garantat independenţa României şi, în cadrul suveranităţii respectate, neamestecul în viaţa noastră de stat”. Nici una din cele trei mari puteri nu garantase…

Calificativ

User Rating: 4.75 ( 3 voturi)
0
detergenti rufe
cabinet kinetoterapie Bucuresti Photo booth nunta Iasi beton amprentat beton amprentat apartamente in regim hotelier Iasi
afterschool sector 2 bucuresti
tractari auto nadlac avocat ploiesti bijuterii argint Pandora
cazare pensiune Sinaia
gradinita sector 1
creer site web Paris
web design Abu Dhabi
transport auto pe platforma
creare magazin online
promovare site
creare site web
Imobiliare Iasi
- pahar carton
- hormigon impreso alicante
- cursuri contabilitate Bucuresti
- dezmembrari microbuze Iasi
- realizare site web
servicii contabilitate Iasi
traduceri autorizate Iasi
creare magazin online
promovare site web
creare portal imobiliar
creare portal stiri
stiri botosani
videochat constanta avocat ploiesti
pelerinaj israel
vacante exotice
Haine Botosani
Garsoniera Berceni
- Vila Popesti Leordeni
- Apartament 2 camere Berceni